Ca moment istoric bine definit, actul de naştere al Bisericii creştine este plasat de către marea majoritate a istoricilor şi teologilor, în ziua Cincizecimii. Reprezentată la început printr-un grup restrâns de persoane, Biserica creştină a cunoscut, într-un timp scurt, o dezvoltare remarcabilă, în ciuda condiţiilor vitrege de care a avut parte.

Istoria creştinismului atestă faptul că atunci când a luat fiinţă Biserica, primii creştini au avut la îndemână pentru uzul liturgic, o serie de scrieri sacre, preluate de la evrei, scrieri pe care noi astăzi le numim Vechiul Testament. Aceste scrieri s-au bucurat de o apreciere deosebită, recunoscându-li-se caracterul inspirat divin. Apostolul Pavel în scrierile sale, le numeşte frecvent, „Scripturi”, şi le recunoaşte valoarea spirituală. 

Ar fi potrivit să ne amintim că în scrierile Noului Testament, de fiecare dată când apare termenul ”Scriptură”, cu o singură excepție, el se referă întotdeauna la scrierile Vechiului Testament. Excepția o reprezintă 2 Petru 3:16, text în care Petru  recunoaște caracterul de ”Scriptură”, scrierilor pauline. 

Procesul istoric prin care aceste scrieri au fost colectate şi aşezate împreună, s-a încheiat prin secolul IV î.Hr., probabil în vremea cărturarului Ezra. La cererea iudeilor alexandrini, aceste scrieri (care iniţial fuseseră redactate în limbile ebraică şi aramaică) au fost traduse în greacă. Traducerea a fost numită „Septuaginta” (sau, după alţi autori, „Septanta”).  

Istoricul evreu Iosif Flaviu (născut în anul 37 d.Hr. şi decedat în jurul anului 100 d.Hr.) arată că evreii aveau 22 de scrieri sacre. Iată ce spunea el: „Noi avem 22 de cărţi ce cuprind istoria întregului timp, cărţi care se crede că sunt divine… Există o probă practică a spiritului în care tratăm Scripturile; căci deşi a trecut un interval atât de mare de timp, nici un suflet nu a îndrăznit să adauge sau să scoată ceva, ori să schimbe măcar o silabă; şi instinctul fiecărui evreu, din ziua când se naşte, este acela de a considera aceste Scripturi, drept învăţătura lui Dumnezeu, şi de a rămâne lângă ele, şi dacă este nevoie, chiar a-şi da viaţa pentru ele” (Scrierile lui I.F., vol. III, pag.530). Mărturia lui Iosif Flaviu este importantă în primul rând pentru că arată convingerea puternică pe care o aveau evreii cu privire la originea cărţilor care alcătuiau Scripturile ebraice, şi în al doilea rând, pentru faptul că ea atestă că procesul de alcătuire a Canonului V.T. era un fapt istoric incheiat cu mult timp înaintea erei creştine.

Trebuie să facem aici precizarea că istoricul evreu vorbeşte doar de 22 de cărţi sacre, şi nu de 39 câte conţine în prezent V.T. Această diferenţă poate fi explicată prin faptul că evreii au grupat diferit aceste scrieri; în esenţă, cele 22 amintite le cuprindeau pe toate cele 39 pe care le cunoaştem şi le acceptăm noi astăzi. 

În a doua jumătate a primului veac creştin, la aceste scrieri vechi-testamentale, creştinii au început să adauge, mai întâi epistolele, apoi evangheliile. Faptul că aceste scrieri au fost puse pe picior de egalitate cu cele vechi-testamentale, dovedeşte că comunităţile creştine primare au recunoscut valoarea spirituală a acestora. Nu putem trece cu vederea faptul că, în faza lui incipientă, creştinismul a avut un pronunţat specific evreiesc. Primii creştini proveneau dintre evrei, şi se ştie cu câtă consideraţie priveau evreii scrierile vechi-testamentale.

Faptul de a fi aşezat alături de scrierile considerate sacre, ale V. Testament, scrieri de dată recentă, este o mărturie despre convingerile pe care primii creştini le-au căpătat asupra caracterului inspirat al acestora. Chiar dacă nu erau aşezate într-o singură copertă, ele erau privite ca fiind de provenienţă supranaturală.

Pe la sfârşitul secolului al patrulea se poate deja vorbi şi despre un Canon complet şi definitiv al scrierilor nou-testamentale. Biserica, prin intermediul Sinoadelor de la Hippo Regius (393 d.Hr.) şi Cartagina (397 d.Hr.), nu a atribuit ci doar a recunoscut canonicitatea acestor scrieri. Abia de la această dată, destul de târzie, putem vorbi despre Sfânta Scriptură, în forma în pe care o avem astăzi.

Tot din istoria creştinismului se remarcă faptul că deşi primii creştini au fost gata să moară pentru Scripturi, în vremurile de prigoană, atunci când creştinismul a intrat într-o relaţie de „mariaj” nefericit cu statul, creştinismul a pierdut respectul iniţial pentru Scriptură. A urmat acea perioadă întunecată din punct de vedere spiritual, pe care istoricii creştini o numesc „Evul Mediu Întunecat”. Creştinismul istoric s-a îndepărtat tot mai mult de Scriptură. În această perioadă se semnalează cele mai multe devieri în ceea ce priveşte doctrina şi practica Bisericii.

Este meritul incontestabil al Reformatorilor, acela de a fi readus în centru atenţiei creştinătăţii, Scriptura şi învăţăturile ei. Principiul „Sola Scriptura” a fost formulat în vremea Reformei, şi reflectă convingerile ferme ale acestei mişcări.

Deşi Marea Reformă declanşată de Martin Luther a presupus şi alte mişcări reformatoare care nu s-au aliniat întrutotul luteranismului, putem spune că aceste mişcări au avut multe lucruri în comun. Unul dintre acestea este atitudinea faţă de Scriptură: aceasta este considerată drept singura normă după care trebuie să se ghideze un creştin.

Numeroasele traduceri care au început să apară după Reformă, au făcut ca Scriptura să ajungă în mâinile poporului. În ţările în care au pătruns ideile Reformei, Scriptura şi-a recăpătat locul pe care îl merita.

Secolele XVII – XVIII din istoria creştinismului, au fost marcate de creşterea neîncrederii şi a lipsei de respect faţă de Sfânta Scriptură. De data aceasta pericolul venea din partea unor pretinşi creştini, care au pus bazele criticii biblice. Apariţia unor aşa-numite şcoli de critică biblică a determinat formularea unor teorii care puneau sub semnul întrebării autenticitatea şi paternitatea scrierilor biblice (a se vedea poziţia Şcolii de la Tubingen, a cărui principal exponent a fost profesorul F.C. Baur). 

Spaţiul limitat al lucrării de faţă nu ne permite să intrăm în detalii, dar trebuie să spunem că promotorii criticismului biblic au abordat Scriptura de pe poziţii de superioritate, şi au încercat să dovedească faptul că Scriptura nu este Cuvântul lui Dumnezeu, ci ar fi o selecţie dogmatică de scrieri religioase, alcătuită pentru a servi intereselor Bisericii.

Deşi atunci când rostim „criticism biblic” în general ne gândim la ceva negativ, trebuie să-i recunoaştem criticismului biblic, şi meritele pe care acesta le are. Nu întotdeauna rezultatele la care au ajuns criticii biblici, sunt în contradicţie cu afirmaţiile Scripturii. Ca o concluzie preliminară, putem spune că din această confruntare în plan ideologic, creştinismul a ieşit triumfător, iar Scriptura şi-a dovedit calităţile supranaturale.

În perioada contemporană, poziţia pe care o ocupă Scriptura în sânul denominaţiunilor creştine majore, nu este uniformă. Problema autorităţii în Teologie, revine în actualitate: ea nu este o problemă periferică a teologiei contemporane, ci una centrală.

Disciplina teologică specifică al cărei obiect de studiu îl constituie Sfânta Scriptură însăşi, a primit numele specific de „Bibliologie”. Această disciplină este o ramură importantă a Teologiei sistematice.  

Sfânta Scriptură este cartea de căpătâi a fiecărui creştin. Indiferent dacă este vorba despre creştini aparţinând denominaţiunilor istorice, sau creştini aparţinând mişcării protestante sau neo-protestante, Scriptura este recunoscută drept cuvânt al lui Dumnezeu, inspirat şi autoritativ. Toţi creştinii o acceptă ca pe o formă a revelaţiei divine speciale, iar teologii au supranumit-o „revelaţia propoziţională”.

Numele de „Scriptură” este traducerea termenului grec „gramma”, care iniţial însemna „un caracter din alfabet”. Substantivul „gramma” este folosit în scrierile N. Testament, cu sensul de document (în scrierile lui Luca), sau cu sensul de „Lege” (în scrierile pauline).

În mod frecvent ea mai este numită şi Biblia, nume ce derivă din substantivul grec „biblos”, care înseamnă „carte”. Termenul grec „biblion” (forma plurală – „biblia”), este un diminutiv de la „biblos”, şi indica orice fel de document scris. 

Unii teologi văd şi o anumită legătură între acest nume, şi oraşul fenician Byblus, port la Marea Mediterană. Acest oraş antic era renumit pentru comerţul cu papirus, principalul material de scris întrebuinţat în acele vremuri. 

Este impropriu totuşi să considerăm Biblia drept o singură carte, deoarece ea este în fond, o colecţie de 66 de cărţi distincte, redactate de-a lungul a aproximativ 1.600 de ani, de către aproximativ 42 de autori diferiţi, care au trăit în medii diferite, în vremuri diferite, şi au avut nivele diferite de educaţie. 

Scrierea acestor cărţi a început cu aproximativ 1.500 de ani înainte de evenimentul naşterii Mântuitorului, şi s-a încheiat în jurul anului 100 d.Hr. Unii din autorii scrierilor sacre, au fost oameni de stat, alţii au fost cărturari, iar alţii au fost oameni simpli, lipsiţi de educaţie. Unele cărţi au fost redactate în Ierusalim, altele în Corint, iar altele, la Roma. Unele se referă la evenimente istorice, altele la probleme de etică, iar altele la stări sufleteşti.

Cu toate acestea, armonia tematică, conceptuală a celor 66 de cărţi componente, este uimitoare. Ele formează împreună un tot unitar, omogen.

Ceea ce dă o valoare incomensurabilă Bibliei însă, este faptul că ea este Cuvântul scris al lui Dumnezeu, către om. De la un capăt la altul, Biblia promovează constant ideea originii sale divine. Chiar dacă scrierile respective au fost redactate de către oameni, adevăratul ei autor este Dumnezeu. Oamenii au fost doar instrumentele de care S-a folosit Dumnezeu. Această convingere i-a caracterizat, atât pe autorii ei cât şi pe creştinii adevăraţi din toate timpurile.

Există şi alte scrieri religioase despre care se pretinde că ar avea origine divină, însă nici o alta nu poate fi aşezată alături de Scriptură. Concepţia creştină cu privire la Scriptură, este exclusivistă. Istoria Bisericii şi istoria creştinismului mărturisesc faptul că atunci când Scriptura a fost neglijată, spiritualitatea a avut mult de suferit. Există în istoria Bisericii, perioade de decădere spirituală, şi acestea s-au datorat faptului că Scriptura a fost neglijată.

Importanţa abordării acestui subiect.

Orice demers are la bază o motivaţie; acolo unde motivaţia lipseşte, demersul are doar valoarea unui simplu exerciţiu intelectual. Din acest motiv, înainte de a întreprinde acest demers privitor la inspiraţia Scripturii, este necesar să vedem în ce fel, rezultatele sale ne pot fi utile.

Trebuie să ţinem cont de faptul că Scriptura nu este o lucrare pur divină, nici una pur omenească, ci este un rezultat al colaborării divino-umane. Elementul divin (care este infailibil) s-a exprimat prin intermediul elementului uman (care este limitat în ceea ce priveşte înţelegerea şi cunoaşterea).

Modul în care Dumnezeu a acţionat asupra scriitorilor Bibliei, în procesul consemnării scrierilor sacre, merită o examinare atentă, deoarece creştinul îşi fundamentează pe învăţătura Bibliei, nu numai închinarea, ci şi trăirea. Dacă Biblia nu este ceea ce pretinde că este, atunci ea nu are nici o autoritate spirituală. Dacă, dimpotrivă se dovedeşte că Biblia este ceea ce pretinde că este, atunci avem în ea revelarea a tot ceea ce ne este necesar în vederea mântuirii.

Mulţi creştini se mulţumesc să accepte că Scriptura este inspirată de Dumnezeu, fără să-şi mai pună vreo întrebare asupra acestui aspect. Ei socot că această „acceptare” este suficientă, şi o consideră drept dovadă de credinţă. Totuşi, unui creştin îi este de folos să cunoască învăţătura biblică despre inspiraţia Scripturii, din mai multe motive. Vom aminti în continuare câteva dintre ele.

O concepţie adecvată despre inspiraţia biblică condiţionează o trăire creştină corectă.

În primul rând, considerăm că Millard J. Erickson are dreptate atunci când afirmă că „…felul în care folosim Biblia, va fi influenţat de ceea ce credem noi despre natura ei. O vom folosi, mai mult sau mai puţin conştient, în funcţie de o anumită teorie implicită despre natura ei. Din acest motiv ar fi de dorit să elaborăm propria noastră concepţie despre inspiraţie” (vol. I, pag. 216).

Concepţia corectă despre inspiraţia biblică confirmă credibilitatea Scripturii. 

În al doilea rând, Scriptura este o sursă de cunoaştere a adevărului. Fiecare generaţie de creştini este pusă în faţa situaţiei de a-şi evalua convingerile privitoare la Scriptură, deoarece trebuie să se confrunte cu încercările pe care ateismul le întreprinde în scopul discreditării Scripturii. Aceste încercări, nu numai că nu au încetat să se manifeste, ci s-au amplificat mult în ultima vreme.

În sensul acesta s-a exacerbat uneori presupusul conflict între Scriptură şi ştiinţă (în mod deosebit, atunci când a fost vorba despre creaţie), alteori s-a încercat ironizarea relatării biblice (aşa a apărut „Biblia hazlie”). După cum vom vedea, adevărata ştiinţă nu contrazice, ci confirmă afirmaţiile Scripturii. În ceea ce îi priveşte pe cei care au ironizat Biblia, posteritatea va plasa operele lor pe locul pe care îl merită.

Chiar şi în sânul creştinismului se încearcă în ultima vreme, actualizarea învăţăturilor biblice, pentru a le pune în acord cu concepţiile laice. Carl F. Henry este foarte categoric în această privinţă. El spune următoarele: „…dacă cineva se întreabă ce anume a eclipsat doctrina biblică a inspiraţiei Scripturii…ce anume a încurajat negarea de către protestantismul modern a inspiraţiei ca şi concept decisiv al Noului Testament, răspunsul este simplu: criticismul biblic” (vol. 4, pag. 80).

Sunt bine cunoscute concepţiile promovate de reprezentanţii liberalismului teologic, şi de cei ai neo-ortodoxiei, cu privire la scrierile biblice, concepţii care stau la baza criticismului biblic. Aceşti teologi se fac vinovaţi de abatere de la înţelegerea corectă a bazelor scripturale ale creştinismului. Din acest motiv, abordarea subiectului nostru are importanţă nu numai doctrinară, ci şi aplicativă.

Inspiraţia biblică a fost un factor decisiv în stabilirea Canonului biblic.

În al treilea rând, trebuie să spunem că problema inspiraţiei biblice a fost determinantă în ceea ce priveşte stabilirea Canonului biblic al N.Testament. Nu putem intra aici în multe detalii, dar nici nu putem trece cu vederea faptul că au existat trei criterii pe baza cărora a fost stabilită canonicitatea fiecărei cărţi incluse în Canon: paternitatea apostolică, universalitatea scrierii, şi caracterul inspirat.

Chiar dacă în perioada istorică în care s-a alcătuit Canonul N. Testament (perioadă cuprinsă între jumătatea primului secol creştin, şi sfârşitul secolului al patrulea), este prematur să vorbim despre o formulare precisă a teoriei sau concepţiei creştine despre inspiraţia biblică, trebuie să subliniem faptul că comunităţile creştine conştientizau faptul că scrierile canonice posedau calităţi spirituale interne care le individualizau. S-a scris mult în perioada despre care vorbim, dar nu toate scrierile puteau face dovada inspiraţiei lor divine.

Geisler şi Nix afirmă, în această privinţă, faptul că „…dacă testul suprem a fost apostolicitatea, atunci factorul de bază în determinarea canonicităţii unei scrieri, a fost inspiraţia divină” (A general Introduction to the Bible”, pag. 181).

În privinţa distincţiei dintre scrierile inspirate şi cele neinspirate, comunităţile creştine din primele secole, cu foarte mici excepţii, au dat dovadă de un discernământ spiritual corect. 

Învăţătura biblică despre inspiraţia Scripturii dă consistenţă celorlalte învăţături creştine.

Dacă Scriptura are dreptate în ceea ce afirmă despre sine, atunci ea ae dreptate şi în ceea ce ne învaţă despre Dumnezeu, creaţie, mântuire, om sau Biserică. Altfel spus doctrinele de bază ale creştinismului stau în picioare sau cad odată cu doctrina biblică despre inspiraţia Scripturii. 

Obiectivele abordării subiectului propus.

Legat organic de motivaţia demersului teologic, trebuie să ne fixăm şi nişte obiective adecvate. Obiectivele sunt cele ce conferă substanţă întregului demers. Din acest motiv, după ce am definit ceea ce studiem, şi de ce studiem, este important să arătăm şi ceea ce urmărim să atingem.

În lucrarea de faţă, modestă prin dimensiuni şi abordare, ne-am propus să ne ocupăm de problema influenţei pe care Dumnezeu a exercitat-o asupra oamenilor care au redactat scrierile sfinte. Scriptura nu ne oferă o învăţătură sistematizată cu privire la acest subiect. De fapt, ea nici nu şi-a propus să fie un manual de teologie, în sensul în care suntem obişnuiţi să ne imaginăm un asemenea manual.

S-a spus uneori că devreme ce Scriptura nu ne prezintă o doctrină completă despre ea însăşi, nu ar fi necesar să încercăm să formulăm noi o asemenea doctrină. Această obiecţie este însă nejustificată deoarece înţelegerea noastră teologică ar fi foarte limitată în cazul în care ne-am limita la terminologia şi conceptele biblice expuse evident şi detaliat, pe paginile Scripturii. În acest fel, ne-am autoimpune nişte limitări care ar văduvi cunoaşterea noastră în ceea ce priveşte revelaţia divină.   

Nu avem pretenţia de a fi adus elemente de noutate în această problemă a inspiraţiei biblice. Am considerat că este mai util să re-examinăm mai întâi, argumentele biblice care sprijină conceptul inspiraţiei, apoi să înţelegem natura inspiraţiei, să identificăm metodele prin care Dumnezeu a intervenit asupra scriitorilor biblici, şi să înţelegem implicaţiile pe care le are inspiraţia biblică.

Aşadar, primul nostru obiectiv, în lucrarea de faţă, este legat de argumentele care sprijină teoria biblică a inspiraţiei. Încrederea pe care creştinul i-o acordă Scripturii, trebuie să aibă temeiuri concrete, altfel am putea fi acuzaţi de subiectivism. Din acest motiv, ne-am propus să analizăm argumentele pe care se întemeiază învăţătura biblică privitoare la inspiraţia divină. Care sunt argumentele pe care le invocăm, şi care este valoarea lor ?

În al doilea rând, ne-am propus să definim cât mai exact modul în care s-a manifestat inspiraţia divină în viaţa scriitorilor biblici. Această înţelegere este absolut necesară deoarece fenomenul acesta nu trebuie confundat cu fenomenul care se manifestă uneori în viaţa artiştilor care scriu, compun sau pictează. Prin ce se diferenţiază inspiraţia biblică de celelalte feluri de inspiraţie ?

Experienţa inspiraţiei divine este unică, şi s-a manifestat numai la autorii biblici. Ea nu trebuie şi nici nu poate să fie extinsă nici măcar la scriitorii post-apostolici. Nu vrem să ne angajăm în discuţii polemice cu reprezentanţii altor denominaţiuni creştine, însă este necesar să subliniem că nici o altă scriere creştină extra-biblică, oricât ar părea de inspirată sau duhovnicească, nu poate fi aşezată pe picior de egalitate cu scrierile biblice.

În acest punct, anumiţi teologi creştini ar putea fi acuzaţi de inconsecvenţă: pe de o parte, ei admit că la sfârşitul secolului IV d.Hr., Canonul biblic a fost definitivat, şi prin urmare închis, dar pe de altă parte, aceiaşi teologi acordă Tradiţiei un statul egal, ca importanţă, învăţăturilor biblice. Prin „Tradiţie” înţelegem acel corpus de învăţături aparent creştineşti, despre care se afirmă că s-au transmis pe care orală, în viaţa comunităţilor creştine.

Dacă aceste învăţături sunt considerate ca fiind egale celor cuprinse în scrierile canonice, atunci distincţia dintre materialul canonic şi cel ne-canonic dispare, iar Canonul nu mai este relevant.

În al treilea rând, vrem să identificăm şi să analizăm metodele prin care Dumnezeu a intervenit asupra scriitorilor biblici, pentru a-i face capabili să consemneze în scris revelaţia divină. Formele de manifestare ale inspiraţiei au fost extrem de variate: într-un fel i-a vorbit Dumnezeu lui Moise, într-un al fel i-a vorbit lui Daniel, şi într-un alt fel i-a vorbit lui Ioan în insula Patmos.

În sfârşit, în al patrulea rând, avem în vedere să evidenţiem implicaţiile practice ale doctrinei biblice a inspiraţiei divine. Includem aici ineranţa Scripturii, infailibilitatea ei, autoritatea spirituală a Scripturii, etc. 

În concluzie, ne-am propus, prin aceste demers, să dovedim că Scriptura, în ciuda tuturor descoperirilor ştiinţei şi a ideilor teologice de dată recentă, este întotdeauna vrednică de crezare în tot ceea ce afirmă şi promovează. Încrederea pe care i-o acordă creştinul, Scripturii este justificată pe deplin.   

Definiri necesare.

Există termeni teologici pe care îi folosim în mod frecvent, înţelegem sensul lor aproximativ, însă atunci când încercăm dă-i definim, întâmpinăm dificultăţi. Termeni ca evlavie, prihană, neprihănire, pietate, justificare, etc., fac parte din fondul uzual de cuvinte al unui vorbitor creştin, şi cu toate acestea, definirea lor nu este întotdeauna un exerciţiu uşor.

Mai mult decât atât, semnificaţia unor termeni poate să nu fie exact aceeaşi, la toate denominaţiunile creştine. În acest sens, C.H.Ryrie afirmă: „Cu toate că multe concepţii teologice admit că Biblia este inspirată, felul în care această inspiraţie este înţeleasă, variază mult de la o teologie la alta. Unii înţeleg inspiraţia ca referindu-se la autori, alţii la scrieri, alţii la cititori. Unii o leagă de mesajul general al Bibliei, alţii de ideile ei, alţii de cuvintele ei. Unii includ aici ineranţa, mulţi nu” (Teologie elementară, pag. 59).

Pentru evitarea oricăror confuzii, şi pentru înţelegerea cât mai exactă a ideilor prezentate, este necesară definirea cât mai exactă a doctrinei biblice despre inspiraţia Scripturii.

• Apologetica: este ramura Teologiei Sistematice care are ca scop apărarea şi justificarea credinţei creştine împotriva adversarilor, prin probe raţionale sau argumente logice; a fost iniţiată în secolul II – III d.Hr. de către Iustin Martirul, Origen, Tertullian, etc.
• Autoritatea Scripturii: este puterea legitimă, reală şi neâmpiedicată a Scripturii de a controla sau stăpâni toate domeniile vieţii de credinţă.
• Canon biblic: este lista cărţilor care alcătuiesc Sfânta Scriptură, şi pe care Biserica le acceptă ca fiind inspirate şi autoritative; se vorbeşte despre Canonul V.T. şi Canonul N.T.
• Canonicitatea defineşte calitatea unei scrieri sacre, care o face să fie acceptată în Canonul biblic.
• Critică biblică: aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea anumitor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil, formularea lor originală, modul şi data compunerii acestora, sursele, autorii, etc.
• Exegeza: aceasta este metoda care urmăreşte punerea textului biblic în contextul său istoric şi cultural, înţelegerea mesajului său teologic propriu şi explicarea lui, ţinând seama de integritatea şi unitatea revelaţiei biblice.
• Gnosticism: ansamblu de doctrine filozofico-religioase înfiinţate în secolul I şi II d.Hr., care încercau o combinare a credinţei religioase, cu cunoaşterea.
• Hermeneutică: disciplină de studiu în şcolile teologice, care oferă principiile şi regulile de interpretare a Sfintei Scripturi.
• Liberalism teologic: curent modernist în teologie, care sub influenţa criticii biblice şi istorice, nu mai recunoaşte inspiraţia Scripturii ca revelaţie specială a lui Dumnezeu, elimină supranaturalul din creştinism, consideră pe Hristos numai ca un învăţător moral, şi reduce creştinismul la aşa-numita evanghelie socială, adică lupta pentru dreptate socială şi moralitate. Credinţa în Dumnezeu este diluată, iar în Bisericile protestante liberale, nu se predică Biblia.
• Neoliberalism (neo-ortodoxie): reacţie împotriva dizolvării creştinismului prin liberalism teologic; reprezentanţii lui neagă inspiraţia Scripturii ca revelaţie specială dată de Dumnezeu, dar consideră că Scriptura are autoritate spirituală deoarece în ea are loc întâlnirea prin credinţă, dintre om şi Dumnezeu.
• Revelaţie: este manifestarea de Sine a lui Dumnezeu faţă de om, în aşa fel încât acesta să-L poată cunoaşte şi să poată avea părtăşie cu El.

2. Argumente care sprijină învăţătura biblică despre inspiraţia Scripturii.

Învăţătura despre inspiraţia divină a Scripturii, nu se regăseşte formulată sistematic pe paginile acesteia, şi nici nu a fost introdusă forţat, de vreun teolog sau de vreun conciliu eclesiastic. Cu toate acestea, argumentele care conduc la formularea unei astfel de învăţături, se găsesc aproape pe fiecare pagină a Scripturii. Dintre toate doctrinele creştine, probabil aceasta este cea mai bine evidenţiată.

În această secţiune a lucrării de faţă vom examina o parte din argumentele invocate. Pentru o mai bună prezentare a acestora, am socotit că este potrivit să le grupăm în două mari categorii, în funcţie de domeniul de provenienţă.

2.1. Argumente interne în favoarea inspiraţiei.

Am grupat sub acest nume generic, argumentele care se regăsesc în textele biblice. Ne referim aici la învăţătura Domnului Isus despre scrierile vechi-testamentale, la învăţătura apostolilor despre aceleaşi scrieri, afirmaţiile implicite ale textelor V.T., afirmaţii implicite ale scrierilor N.T. despre ele însele, etc. În cele ce urmează le vom aborda pe rând. 

2.1.1. Învăţătura Domnului Isus cu privire la scrierile V. Testament.

Activitatea publică a Domnului Isus a acoperit o perioadă de aproximativ trei ani şi jumătate, şi a presupus propovăduirea Evangheliei, învăţarea noroadelor, vindecări divine, eliberări de demoni, etc. Partea cea mai mare a lucrării Sale a fost partea didactică.

În ceea ce priveşte atitudinea Domnului Isus faţă de scrierile vechi-testamentale, aceasta s-a caracterizat printr-o recunoaştere a autorităţii acestora. Potrivit propriei mărturii, El a venit nu să strice Legea, ci să o împlinească. Chiar dacă adeseori a fost acuzat de către oponenţii Săi că încalcă Legea lui Moise, El nu intra în conflict cu Legea, ci cu perspectiva fariseilor asupra acestei Legi.

Este semnificativ să remarcăm faptul că atunci când a fost ispitit în pustie, El a răspuns întotdeauna cu texte din V.T., pe care le-a introdus cu expresia „Este scris” (în greacă – „gegraptai”). Atunci când a fost testat de cărturari şi farisei, El a apelat iarăşi la „este scris”. J. Wenger ne spune că termenul grec „gegraptai” apare de peste 73 de ori în cărţile Noului Testament. El apare în legătură cu texte din fiecare din cele trei secţiuni ale Vechiului Testament: Legea, Profeţii şi Scrierile (sau Psalmii) (Introd. În Teologie, pag. 180). Chiar dacă nu toate aceste întrebuinţări apar în Evanghelii, marea lor majoritate îi aparţin Domnului Isus.

Mai mult decât atât, trebuie să spunem că El a fost în permanenţă convins de faptul că a venit să împlinească Scripturile.