Mi-am propus să împărtășesc cu dumneavoastră, câteva gânduri despre ”Planul lui Dumnezeu”, sau mai specific despre acea parte a planului lui Dumnezeu, care proclamă şi pune în lumină domnia lui Hristos. Aş spune că subiectul acesta este cel mai larg ca arie de cuprindere, deoarece planul acesta a fost conceput în veşnicie şi se întinde până în veşnicie. Apostolul Pavel, l-a prezentat pe parcursul a aproximativ 130 de întâlniri pe care le-a avut cu fraţii din Efes. Dacă ar trebui să rezum mesajul meu într-o formă cât mai concisă, eventual o frază, aş cita cuvintele pe care robul lui Avraam le-a rostit în casa lui Laban, din Haran: „Stăpânului meu i s-a născut un fiu, la bătrâneţă: şi lui i-a dat el tot ce are” (Gen. 24:36).

Dacă vorbim despre un plan, atunci este evident că acesta are în vedere un scop bine definit, că el cuprinde câteva etape distincte. Voi puncta câteva dintre ele, încercând să mă încadrez totuşi în spațiul limitat al unui articol.

1. Etapa pregătitoare

În tot ceea ce Dumnezeu face, există un scop. Scopul primordial al lui Dumnezeu, ne spune apostolul Pavel, era acela de a-şi uni iarăşi, într-unul singur în Hristos, toate lucrurile, cele care sunt în cer şi cele care sunt pe pământ (Efes. 1:9). Așa a fost la început, și pentru o vreme destul de scurtă: toate lucrurile erau într-un sistem unit, armonios. Însă a  venit căderea în păcat, care a spulberat armonia din creație. Dumnezeu ar fi putut nimici totul, așa cum valul mării șterge toate urmele de pași de pe nisip, și ar fi putut începe iarăși, totul de la început. Însă a ales altceva: să restaureze totul.

Planul pe care Dumnezeu l-a conceput în Sine Însuşi, avea în vedere tocmai realizarea acestui scop: unirea din nou a tuturor lucrurilor şi aşezarea lor sub domnia Fiului Său, pe care L-a pus moştenitor (Evr. 1:2). Mântuirea noastră este parte din acest măreț plan divin.

Prima etapă majoră în planul lui Dumnezeu este pregătirea domniei Fiului Său, cu tot ceea ce presupune ea. Pregătirea aceasta presupune o alegere (desemnarea Lui ca domn) şi o prevestire. Alegerea a fost făcută în cer, iar prevestirea acestei alegeri i-a fost atribuită lui Isaia.

1.1. Alegerea lui Hristos de către Dumnezeu

Dacă scopul primordial al lui Dumnezeu a fost acela de a-şi uni toate lucrurile într-unul singur, primul pas pe care l-a prevăzut Dumnezeu în planul Său, a fost alegerea persoanei potrivite să domnească. Atingerea scopului depinde într-o foarte mare măsură de persoana care a fost rânduită să se ocupe de el. Persoana aleasă poate împlini cu credincioşie misiunea sa, sau o poate compromite. Noi avem o vorbă din bătrâni, care zice: „Omul potrivit, la locul potrivit”. Şi Dumnezeu a făcut o alegere, în privinţa aceasta. Această alegere, care exprimă dragostea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, s-a oprit asupra Fiului Său, Isus. Dumnezeu, în înțelepciunea Sa, a făcut cea mai bună alegere.

Voi folosi un exemplu din Scriptură, ca să arăt lămurit lucrul acesta. Cândva, Dumnezeu a hotărât să aşeze un alt împărat peste poporul Său, în locul apostatului Saul. De aceea, Dumnezeu i-a poruncit lui Samuel, profetul, să-şi ia cornul cu untdelemn şi să meargă în Betleem, în casa lui Isai, zicând: „…căci pe unul din fiii lui, Mi l-am ales ca împărat. (1 Sam. 16:1). Despre David, pe când acesta era încă în casa tatălui său, Scriptura ne spune că Dumnezeu a făcut o afirmaţie extraordinară şi a zis: „Am găsit pe fiul lui Isai betleemitul, om după inima Mea, ca va împlini toate voile Mele” (Fp. Ap. 13:22). Două lucruri l-au calificat pe David pentru această poziţie: mai întâi, el era un om după inima lui Dumnezeu, şi apoi el avea să împlinească toată voia lui Dumnezeu.

Aceste două cerinţe şi-au cunoscut apogeul în Isus. Mai întâi, Dumnezeu a mărturisit în două rânduri despre Isus că este Fiul Său, în care-şi găseşte toată plăcerea. Nimeni nu ar fi împlinit cu mai multă credincioşie, voia lui Dumnezeu. După cum ştim, „El s-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi i-a dat numele care este mai presus de orice nume” (Filip. 2:8-9).

Din multele nume pe care Scripturile Vechiului Testament le folosesc cu privire la Isus, unul mai rar folosit, dar nu mai puţin important, este acela de „Alesul”. Astfel citim că Isaia zice prin Duhul Sfânt: ”Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu în care-şi găseşte plăcere sufletul Meu…” (Isaia 42:1).

Atunci când Isus a fost ţintuit pe cruce, evanghelistul Luca ne spune că fruntaşii îşi băteau joc de El şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu” (Luca 23:35). Din cercetarea scrierilor sfinte ale Vechiului Legământ, ei au aflat ceva despre Alesul lui Dumnezeu. Ei au dat peste locul în care Isaia Îl numise „Alesul”. 

În Isus, Dumnezeu avea de gând să împlinească făgăduinţa făcută lui David, cu privire la tron (2 Sam. 7). Din cauza necredincioşiei lui Solomon, în ultimii ani ai vieţii, domnia a fost îndepărtată de casa lui David şi transferată alcuiva. Însă făgăduinţa lui Dumnezeu a rămas în picioare, şi ea îşi va găsi împlinirea în Isus. Dar, va întreba cineva, împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu este condiționată de ascultarea oamenilor ? Uneori, se pare că da.  Citim ceea ce a spus Dumnezeu despre Avraam (Gen. 18:18-19), și este limpede că ascultarea lui Avraam de Dumnezeu, era o condiție a împlinirii făgăduinței pe care Dumnezeu i-o făcuse.

1.2. Domnia lui Isus prevestită

Prorocilor Vechiului Testament, Dumnezeu le-a făcut de cunoscut părţi ale planului Său. David a fost unul dintre aceşti proroci. În psalmii săi, numiţi şi „psalmi mesianici”, el prevesteşte fragmente din acest plan al lui Dumnezeu privitor la domnia Fiului Său. Ne amintim că în predica rostită la Cincizecime, apostolul Petru a citat, inspirat de Duhul Sfânt, profeţia făcută de David.

Isaia a primit şi el astfel de descoperiri, prin duhul profetic, poate mai mult decât oricare altul din prorocii din vechime. Noi am citit doar una dintre profeţiile lui, însă am fi putut aminti şi altele.

Isaia vesteşte din partea lui Dumnezeu, lucruri minunate: întunericul va fi biruit de lumină, necazul va fi înlocuit de bucurie, ocara va fi înlocuintă cu slavă, jugul va fi sfărâmat, etc. Şi toate aceste lucruri minunate sunt legate de acela pe care Dumnezeu L-a ales şi pe care ni-L va da, adică de Fiul Său.

Despre aceşti proroci, Petru va spune următorul lucru: ”Prorocii care au prorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta, ţinta cercetărilor şi a căutării lor stăruitoare. Ei căutau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte, patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate. Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi, spuneau ei aceste lucruri, pe care vi le-au vestit acum…” (1 Petru 1:10-12). Slava care era rânduită să urmeze patimilor Lui, era tocmai intrarea în drepturile Sale de Domn.

Prevestirile făcute prin proroci, ne erau destinate nouă. Ele au fost rostite atunci, dar ele vorbesc şi astăzi. De aceea, ele au fost păstrate pe paginile Scripturii, pentru ca să le citim şi noi, după mii de ani, și să ne întărim în credință.

1.3. Trimiterea Lui în lume

Citim în Scriptură că la împlinirea vremii, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, în lumea locuită de fiii oamenilor (Gal. 4:4). Psalmistul David, rostea cuvinte profetice atunci când a zis: „În sulul cărţii Tale este scris despre Mine. Vin să fac voia ta, Dumnezeule” (Ps. 40:7). Autorul epistolei către evrei, aplică aceste cuvinte, lui Isus, şi ne dezvăluie că ele au fost rostite în Cer, înainte de întruparea Sa (Evr. 10:7).

În timpul vieţii Sale pământeşti, adeseori Isus a mărturisit că El este trimisul Tatălui. El a susţinut că Tatăl, care L-a trimis L-a învăţat ce să spună şi cum să spună (Ioan 12:49).

2. Etapa dezvăluirii Domnului

La împlinirea vremii, Isus s-a dezbrăcat pe Sine şi a îmbrăcat trup omenesc (Gal. 4:4). Scriptura spune că s-a făcut asemenea nouă. Isaia zisese prin Duhul Sfânt, că „…un copil ni s-a născut…” Sosirea regelui nu a fost lăsată neanunţată. Dumnezeu a hotărât ca dezvăluirea domniei lui Isus să se facă treptat. Primul care a avut cinstea de a-L face de cunoscut lui Israel, pe Împăratul, a fost Ioan Botezătorul.

Să observăm că Dumnezeu a ales ca primii care să-L vadă pe Domnul rânduit de El, să fie oamenii simpli, cu inima curată. Isus se va ruga într-o zi, şi-i va mulţumi lui Dumnezeu Tatăl pentru că aşa a găsit El cu cale, să ascundă aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi de a fi descoperite pruncilor (Mat. 11:25).

2.1. Domnia lui Hristos descoperită celor smeriţi

Primul pas în descoperirea domniei lui Hristos a fost anunţarea naşterii Lui. Mariei, îngerul îi descoperă că Acela ce se va naşte din ea, va primi scaunul de domnie al tatălui său, David (Luca 1:30-33). Descoperirea continuă prin cuvintele profetice rostite de preotul Zaharia, în cântarea sa (Luca 1:17). Au fost înştiinţaţi de naşterea Sa, păstorii din câmpiile Betleemului (Luca 2:11); ei au venit şi L-au văzut aşa cum le fusese spus. În urma lor la ceva vreme, evanghelia după Matei ne arată că şi acei magi care cercetau bolta cerului, au venit ştiind că în Ierusalim s-a născut un Împărat al Iudeilor. Fiind smeriţi, ei L-au găsit pe viitorul împărat, I s-au închinat şi i-au oferit daruri.

2.2. Ungerea Lui de către Dumnezeu

Al doilea pas în etapa aceasta a dezvăluirii Domnului Său, a fost ungerea Sa. Ungerea înseamnă echiparea Lui pentru lucrarea la care era rânduit. Cât de importantă era această ungere se poate vedea din următorul lucru. Trei slujbe erau confirmate în vechime, prin lucrarea ungerii: slujba de preot, slujba de prooroc şi slujba de împărat sau domn. Mă voi referi aici doar la ungerea în poziţia de împărat. 

În cuvintele Psalmului 2, semnat de un autor necunoscut, Duhul Sfânt vorbeşte despre Domnul şi despre Unsul Său. Sunt cuvinte profetice care ne descriu un dialog între Dumnezeu Tatăl, şi Fiul Său, numit Unsul. Cel ce unge este Dumnezeu, iar cel uns de El, este Fiul Său. Dumnezeu Tatăl, mărturiseşte despre Fiul Său: „Totuşi, Eu am uns pe împăratul Meu, în Sion, pe muntele Meu cel sfânt” (Ps. 2:6).

Fiii lui Core au făcut următoarea mărturisire: ”Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic. Toiagul de domnie al împărăţiei Tale, este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie…” (Ps. 45:6-7). Şi ei vorbeau despre o lucrare făcută de Dumnezeu, prin care El a investit pe Fiul Său pentru împlinirea planului Său.

Dacă vorbim despre ungerea lui Isus, cu Duhul Sfânt, momentul acesta a avut loc, potrivit mărturiei Evangheliilor, atunci când El a fost botezat de Ioan, în Iordan. În urma botezului, Duhul Sfânt s-a pogorât peste El, în chip de porumbel. 

Nu mult după aceea, într-o zi de Sabat, Domnul Isus dezvăluia ascultătorilor din sinagoga din Nazaret, că ”Duhul Domnului este peste El, căci L-a uns…” (Luca 4:18). Apoi, şezând jos, a adăugat nişte cuvinte uimitoare: ”Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit” (Luca 4:21). Era ca şi cum le-ar fi spus: „Eu sunt Acela”.

Apostolul Petru va mărturisi că Isus este Domnul tuturor, şi că Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, pe Isus din Nazaret (Fp. Ap. 10:36). Urmaşii lui Petru ne facem noi atunci când mărturisim cu îndrăzneală acelaşi lucru. Dumnezeu L-a uns pe Isus, cu Duhul Sfânt, în vederea intrării Sale în poziţia de Domn şi Hristos.

2.3. Prezentarea Lui publică de către Dumnezeu

Au trecut aproximativ 30 de ani de la evenimentele care au tulburat Ierusalimul, şi Dumnezeu înştiinţează din nou poporul. Vorbim aici despre mărturii cu caracter oficial. Cea dintâi a fost lucrarea desfăşurată de Ioan Botezătorul. El a fost trimis să pregătească lui Isus, calea. El s-a identificat pe sine, cu glasul care strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului; neteziţi-i cărările” (Luca 3:4). Şi măcar că Ioan acesta a avut un aşa de mare impact asupra poporului, pe sine însuşi el s-a declarat nevrednic să-i dezlege cureaua încălţămintelor Aceluia a cărui sosire o vesteşte şi o pregăteşte (Luca 3:16). 

Un al doilea moment în care iudeii au avut harul să vadă în Isus pe Împăratul trimis şi rânduit de Dumnezeu, a fost acela în care Isus a intrat în Ierusalim călare pe un măgăruş, pe mânzul unei măgăriţe. Această intrare a fost profeţită (Zah. 9:9), în ziua aceea mulţimile strigau de bucurie: „Binecuvântat este împăratul care vine în Numele Domnului” (Luca 19:38), însă ierusalimiții n-au fost în stare să vadă şi să înţeleagă.

Un al treilea moment în care calitatea de împărat a lui Isus a fost dezvăluită iudeilor, a fost în Vinerea Mare, cu prilejul răstignirii. Chiar şi prin inscripţia pusă de Pilat, în partea de sus a crucii, iudeii au putut să afle că Isus este împărat. Cu slove greceşti, latineşti şi evreieşti, era scris: „Acesta este Împăratul iudeilor” (Luca 23:38). Oricine trecea pe acolo, putea să înţeleagă măcar una din cele trei limbi, în care era scris acest mare adevăr.

Al patrulea moment a fost Cincizecimea, cu uimitoarea predică a apostolului Petru. Sunt încredinţat că în dimineaţa acelei zile, Petru nu ştia ce va predica; nu ştia nici măcar că va predica. Dar Duhul Sfânt a hotărât să-i dea apostolului un mesaj prin care să proclame domnia lui Isus. El zice: „Să ştie bine casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi” (Fp. Ap. 2:36). Au fost de faţă mii de oameni, veniţi din peste 17 zone geografice ale lumii.

Nu peste multă vreme, Dumnezeu a hotărât să-şi prezinte Alesul înaintea Neamurilor. Uşa a deschis-o prin apostolul Petru, pe care l-a trimis în casa lui Corneliu. Apoi misiunea prezentării lui Isus, Neamurilor, Dumnezeu o va încredinţa lui Pavel.

3. Etapa împlinirii

Cuvintele cu care am încheiat citirea, spuneau: „Iată ce va face râvna Domnului oştirilor”. Propoziţia aceasta este o vestire oficială. Oamenii scriu istoria „după”, adică retroactiv; Dumnezeu îşi îngăduie s-o scrie mai dinainte. El o planifică. El hotărăşte ce să se întâmple şi când să se întâmple. Şi chiar şi aşa, cea scrisă de oameni dovedeşte lipsuri şi greşuri, pe când cea scrisă de Dumnezeu, anticipativ, se împlineşte ad litteram. Isaia nu se exprimă în termenii probabilităţilor, spunând: „Asta va încerca Domnul oştirilor să facă…” sau „Asta speră Domnul oştirilor să facă…” El zice plin de încredere: „Iată ce va face Domnul Oştirilor”.

Când spunem „proslăvire” noi ne gândim de obicei la înălţarea Domnului la cer, şi aşezarea Lui la dreapta puterii lui Dumnezeu. Proslăvirea înseamnă însă, mai mult de-atât. El este proslăvit atunci când este vestit Numele Lui, este proslăvit în minunile care se fac în Numele Lui, este proslăvit în răspândirea Evangheliei Lui, etc. Punctul cel mai înalt al proslăvirii Sale, este însă aşezarea lui ca Domn peste lucrurile Bisericii (Efes. 1:20-23).

3.1. Domnia lui Hristos în biserică

Isaia zice: ”El va face ca domnia Lui să crească”. Înţelegerea noastră este ajutată prin referirea la cuvintele psalmului 2, un psalm profetic în care Dumnezeu, stând de vorbă cu Unsul Său, adică Fiul Său, îi face o extraordinară făgăduinţă: dacă-i va cere marginile pământului în stăpânire, El este gata să i le dea. Nu a spus că nu va avea parte de împotrivire, ci a spus că în ciuda acestor împotriviri, domnia Lui va creşte. De la o margine a pământului, până la cealaltă, se va şti că Isus este Domnul. Nu cunosc ultimele detalii cu privire la acest lucru însă ştiu că în toate limbile şi dialectele pământului, la ora aceasta există părţi din Scriptură, sau traduceri întregi ale acesteia, şi există credincioşi, bărbaţi şi femei care-L recunosc ca Domn şi Mântuitor, şi care-L aşteaptă.

Împotrivirea tuturor împăraţilor pământului nu va putea schimba nimic în privinţa aceasta, deoarece ei nu vor avea putere suficientă, să schimbe ceva. Hristos  a fost aşezat la dreapta puterii lui Dumnezeu. Acolo L-a văzut Ştefan, primul martir înregistrat al Bisericii creştine (Fp. Ap. 7:56). De acolo El domneşte peste Biserică. Fiind la dreapta puterii lui Dumnezeu, El ca face ca Biserica să fie biruitoare. Mulţi i-au prevăzut bisericii lui Hristos, un viitor falimentar. Domnul ei i-a rânduit însă, un viitor strălucit.

Prorocul Isaia mărturiseşte că întărirea împărăţiei lui David, prin domnia lui Hristos, va fi făcută prin două lucruri de mare însemnătate: neprihănirea şi judecata (sau chibzuinţa). Solomon, atunci când a scris cartea „Proverbele”, a afirmat că „…prin neprihănire se întăreşte un scaun de domnie” (Prov. 16:12). Şi tot el adaugă: „Un împărat care judecă pe sărac după adevăr, îşi va avea scaunul de domnie întărit pe vecie” (Prov. 29:14). Neprihănirea înalţă pe un popor. Tot neprihănirea înalţă o biserică şi ea înalţă o familie.

3.2. Domnia lui Hristos peste întreaga creaţie

Isus domneşte deja, însă în exercitarea deplină a mandatului încredinţat Lui, de către Dumnezeu, se va vorbi într-una din predicile viitoare. Pentru vremea de acum, El este domn peste viaţa Bisericii şi peste vieţile celor ce i se supun de bunăvoie.

Va veni vremea, şi ea este de-acum foarte aproape, când toţi vrăjmaşii Lui, vor fi puşi la picioarele Lui; o vreme când orice ochi îl va vedea, căci va reveni cu mare slavă pe norii cerului. Dumnezeu, pe El L-a pus ca moştenitor al tuturor lucrurilor (Evr. 1:1). Orice ochi Îl va vedea atunci, chiar şi cei ce L-au străpuns. Va fi îmbrăcat cu slavă, va avea autoritate deplină şi o va exercita, fără ca cineva să mai poată deschide gura.

3.3. Caracteristicile domniei Sale

Isaia prevesteşte trei caracteristici majore ale domniei lui Isus. Una este veşnicia ei. Domnia lui isus va fi o domnie veşnică. Istoricii sunt de părere că omenirea a cunoscut douăzeci şi una de civilizaţii înfloritoare, care la o analiză atentă au urmat acelaşi tipar: au apărut, s-au ridicat, au stat o vreme, apoi au decăzut şi au dispărut. Am putea menţiona câteva: Egiptul, Babilonul, Persia, Grecia, Roma, etc. Minulescu exprima acest parcurs, în versuri, zicând cu tristeţe: „Răsar, mă-nalţ, cobor şi-apoi dispar. Şi-apusul meu e totuşi, răsărit”. Unde este astăzi Egiptul semeţ din vremea faraonilor ? Unde este puternica Romă ? Unde este Grecia lui Alexandru ? Vestigii ale lor, le scot la iveală arheologii, scurmând pulberea istoriei și a pământului. Prin contrast împărăţia lui Isus, este veşnică.

A doua trăsătură este invincibilitatea, sau caraterul ei de neînvins. Psalmistul, în psalmul 2 vorbea despre o coaliţie a împăraţilor pământului, coaliţie care are drept scop, îndepărtarea rânduielilor Domnului. Rânduielile acestea, care sunt înţelepte şi drepte, ei le percep ca pe nişte legături. Însă cu toată împotrivirea lor, domnia lui Isus nu poate fi anulată. Ei au tot atâtea şanse câte are o oală de lut ce se întâlneşte în viteză, cu un toiag de fier.

Cea de a treia caracteristică a domniei lui Isus este desăvârșirea. Prin această trăsătură am în vedere lipsa răului, în oricare din formele sale de manifestare: durere, suferință, nedreptate, ură, stricăciune, minciună, lăcomie, etc.

Dacă noi am reuși să întrezărim măcar o părticică din strălucirea acestei Împărății, am zice în fiecare din rugăciunile noastre: ”Vie Împărăția ta…!”