Citind cu atenţie Evangheliile, singurele scrieri ce ne redau cu corectitudine viaţa şi lucrarea Mântuitorului, constatăm cu uşurinţă că Matei, Marcu, Luca şi Ioan acordă o atenţie deosebită lucrurilor şi evenimentelor care s-au petrecut în ultima săptămână din viaţa pământească a lui Isus, precum și cuvântărilor rostite de El în aceste zile. Ioan merge până-ntr-acolo încât aproximativ jumătate din Evanghelia sa, o dedică acestei săptămâni (începând cu cap. 12).

Creştinii au numit această săptămână, „săptămâna patimilor”, probabil pentru faptul că ea s-a încheiat într-un mod dureros, cu Isus aşezat într-un mormânt, care avea să fie pecetluit și păzit de autorități. Dimineaţa Învierii era dimineaţa zilei dintâi a săptămânii următoare.

Această preocupare a evangheliştilor dovedeşte că evenimentele petrecute în această săptămână, au o importanţă şi o semnificaţie deosebită; toate lucrările şi toate cuvântările lui Isus sunt valoroase, însă printre ele, cele din ultima săptămână, parcă strălucesc mai frumos. De aceea, vom încerca să cugetăm asupra acestor zile, încercând să aşezăm lucrurile într-o ordine cronologică.

Ioan ne spune că Isus se găsea în Betania, cu şase zile înainte de Paşte (Ioan 12:1). Asta înseamnă că este vorba despre ziua de Sabat. În casa de poposire a avut loc un eveniment care i-a deranjat pe unii, dar lui Isus i-a mişcat inima: o femeie numită Maria, a adus un vas cu un litru de mir de nard curat, de mare preţ, şi a uns cu acest mir, picioarele Domnului Isus. Era plata unui muncitor, pe un an întreg. Iuda şi-a exprimat pe faţă nemulţumirea, criticând gestul femeii, dar Isus l-a mustrat. Se pare că în urma acestui incident s-a născut în inima lui Iuda dorinţa de a-L da pe Isus în mâinile preoţilor celor mai de seamă. Tocmai el, care avusese cea mai spirituală propunere, să fie corectat ?

Spre deosebire de Ioan, Matei şi Marcu ne spun că lucrul acesta s-a întâmplat în casa lui Simon leprosul (Mat. 26:6; Mc. 14:3), după intrarea lui Isus în Ierusalim. Unii au încercat să explice această neconcordanţă prin faptul că şi unii şi alţii au scris despre acest eveniment, după multă vreme, iar amintirile lor începeau să se înceţoşeze. Explicaţia aceasta însă nu ţine, deoarece noi pretindem că Duhul Sfânt i-a insuflat pe scriitorii Bibliei să scrie ceea ce au scris; memoria Duhului Sfânt nu dovedeşte slăbiciune, aşa ca şi memoria omenească.

Nu este uşor să punem în armonie cele două relatări ale aceluiaşi eveniment. Se ridică întrebări cum ar fi: era casa Martei, a Mariei şi a lui Lazăr, sau era casa lui Simon leprosul ? A fost vorba despre ziua de Sabat sau despre o altă zi, după intrarea lui Isus în Ierusalim ? 

Pare că Ioan menţionează două astfel de ungeri cu mir, una în care Maria a uns pe Domnul cu mir, şi i-a şters picioarele cu părul ei (Ioan 11:2), iar a doua a avut loc cu şase zile înainte de Paşte. Când Ioan își scrie Evanghelia, către sfârșitul secolului I, Maria era cunoscută drept ”aceea care a uns pe Domnul cu mir, și I-a șters picioarele cu părul ei” (Ioan 11:2). A doua menționare a ungerii cu mir era de fapt, relatarea actului pe care l-a făcut Maria.

O altă întrebare la care nu putem răspunde uşor este aceasta: care a fost itinerariul lui Isus în ultimele şase zile ? Atunci când a intrat în Ierusalim, El venea dinspre Betfaghe. Drumul Său mai trecea şi prin Betania. Dacă era cu şase zile înainte de Paşte, adică Sâmbăta, în Betania, aşa cum ne spune Ioan, cum se face că în ziua următoare, adică Duminica, El venea de dincolo de Betania şi chiar dincolo de Betfaghe ? Luca ne oferă următorul itinerariu: Ierihon, Betfaghe, Betania, Ierusalim.

Duminica

În ziua care a urmat turnării mirului de mare preţ pe capul Mântuitorului, El intră în Ierusalim, călare pe un măgăruş, pe mânzul unei măgăriţe, în mijlocul mulţimii în sărbătoare. Unii susţin că prin această intrare, Isus a oferit poporului evreu încă o oportunitate de a recunoaşte în El, pe trimisul lui Dumnezeu, împlinitorul profeţiei din Vechiul Testament (Zah. 9:9). Se pare că noroadele au întrezărit în El, pe ”Împăratul care vine în Numele Domnului”, însă nu și autoritățile religioase.

Pe povârnişul muntelui Măslinilor, în mod surprinzător, Isus plânge pentru cetate, şi rosteşte nişte cuvinte pe care cei de atunci nu le-au înţeles (Luca 19:41-44). Era ultima cercetare pe care Domnul o făcea cetății sfinte. Isus nu a plâns pentru Sine, ci pentru cetate, întrezărind ce va aduce peste ea, respingerea dragostei lui Dumnezeu.

Ajuns în Ierusalim, Isus S-a îndreptat spre Templu, unde a dat afară pe cei ce se ocupau cu lucruri nepotrivite pentru locul acela. Casa lui Dumnezeu nu poate fi transformată în altceva: ea trebuie să rămână casă de rugăciune. Atitudinea lui Isus i-ar fi putut compromite popularitatea, care tocmai era la cel mai înalt nivel. Însă pe Isus l-a interesat mai mult să fie plăcut lui Dumnezeu, decât să fie plăcut oamenilor. Arareori se întâmplă să fii plăcut şi lui Dumnezeu şi oamenilor. Aproape întotdeauna cele două sunt antagonice. 

În același timp, gestul Lui îi putea consolida simpatia în ochii norodului, deoarece El dovedea autoritatea și îndrăzneala unui adevărat lider, de care iudeii aveau nevoie. Evenimentele viitoare vor demonstra care din cele două posibilități, se va impune.

După ce a încurajat laudele aduse Domnului, după ce  vindecat pe bolnavi şi a dat învăţătură norodului, din Cuvântul lui Dumnezeu, spre seară Isus S-a întors în Betania, împreună cu ucenicii Săi. Am observat că El nu a rămas peste noapte în Ierusalim, ci a preferat să facă drumul spre Betania, probabil în casa Martei, a Mariei şi a fratelui lor, Lazăr.

Luni

În ziua aceasta, Mântuitorul S-a îndreptat iarăşi spre Ierusalim. În drum, S-a oprit în dreptul unui smochin fără rod, o imagine simbol a unui popor lipsit de roade pentru Dumnezeu. Îndurerarea din inima Lui, L-a făcut să rostească o sentinţă aspră asupra smochinului respectiv, întocmai ca judecata lui Dumnezeu peste poporul Israel. Însă acest ”în veac” nu l-am putea aplica poporului evreu, deoarece sintagma aceasta însemna ”niciodată”. Smochinul, simbolul Israelului, frăgezește, ceea ce pentru noi este un semn că vara este aproape.

În ziua aceasta și în cele următoare , Isus a rostit mai multe pilde, dintre care am putea aminti: pilda celor doi fii, pilda vierilor, pilda nunţii fiului de împărat, pilda talanţilor, pilda celor zece fecioare, etc. Au avut loc şi câteva discuţii cu trimişii cărturarilor şi ai fariseilor, precum şi câteva cuvântări despre venirea Fiului omului, şi despre judecata viitoare. 

Marţi şi Miercuri

Despre aceste două zile din săptămâna patimilor Mântuitorului, nu ni se oferă detalii. Nu este greşit să credem că El a folosit şi aceste două zile, spre a învăţa norodul, din Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru mine, este pilduitor să văd că Isus a continuat să propovăduiască oamenilor, Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă El însuşi a recunoscut cu câteva zile mai înainte, că ei nu cunosc lucrurile care pot să le dea pacea. Într-o expresie populară asta însemna „a bate toaca la urechea surdului”.

Într-una din aceste zile, Iuda iscarioteanu, unul din cei doisprezece, a mers la preoții cei mai de seamă, ca să negocieze cu ei prețul vânzării lui Isus. La această inițiativă au contribuit trei lucruri: lăcomia lui, orgoliul lui rănit în casa din Betania, în văzul tuturor, și faptul că exista o poruncă dată de preoții cei mai de seamă și de farisei, cu privire la obligația de a fi informați despre locul unde se găsește Isus (Ioan 11:57). Ceea ce mă frapează este faptul că au fixat un preț care fusese deja menționat în Scriptură (Zah. 11:12). Se pare că nimeni n-a sesizat acest detaliu; nici Iuda, nici preoții și nici fariseii. Cel puțin, preoții cei mai de seamă, vor fi citit textul respectiv.

Pe de altă parte, în această perioadă fariseii, cărturarii şi preoţii cei mai de seamă ai lui Israel aşteptau ca Iuda să-şi ducă la îndeplinire planul. Au dat bani pentru asta, suma întreagă. Aş putea spune că în această împrejurare, ei aşteptau mai mult eliminarea lui Isus, decât sărbătoarea în sine. Iuda însuşi căuta un prilej potrivit ca să-L dea în mâinile lor.

Joi

În dimineaţa zilei de Joi, fiindcă era ziua pregătirii, ucenicii L-au întrebat pe Domnul, unde să meargă să pregătească Paştele ? Mântuitorul a trimis pe doi dintre ei, înainte, şi le-a spus că vor găsi în cetate, un om purtând un ulcior cu apă. Mergând în urma lui, vor ajunge să intre într-o anumită casă, şi ei vor trebui să se adreseze stăpânului casei, cu cererea de a li se îngădui să facă Paştele în casa lui. Lucrurile s-au petrecut întocmai.

În seara acestei zile, Mântuitorul împreună cu toţi ucenicii Săi, serbau Paştele pentru a treia sau pentru a patra oară. Le-a dezvăluit că dorise mult să mănânce Paștele acestea, cu ei. În cadrul acestei părtăşii, El a ales să dea pe faţă taina ţinută ascunsă de veacuri, adică adevărata semnificaţie a acestei sărbători, mesajul ascuns în ritualul ei. Isus a instituit Cina de taină. Le-a spus ucenicilor că azima aceea ce se frânge este trupul Său, iar rodul viţei din paharul din mâinile Sale, este sângele Său, sângele legământului celui nou. În timpul Cinei, Isus S-a dezbrăcat de hainele Sale, a luat ştergarul şi le-a spălat apostolilor, picioarele. Şi atunci, ca şi acum, au fost unii care n-au vrut să treacă prin experienţa aceasta, dar Isus a insistat, dovedind că aceasta este o lucrare necesară.

Lui Petru, Domnul i-a spus că dacă nu-l spală El, Petru nu va avea parte deloc cu Domnul (Ioan 13:8). I-am auzit pe unii predicatori interpretând aceste cuvinte ca referindu-se la spălarea de păcate, ceea ce pare să facă sens. Însă am sentimentul că aici Domnul a avut în vedere chiar spălarea picioarelor, o practică pe care creștinii au ajuns s-o ocolească. Argumentul meu este acela că Domnul a adăugat: ”Dacă Eu, Domnul și Învățătorul vostru v-am spălat picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele, unii altora” (Ioan 13:14). Să luăm doar ultimele cuvinte: ”…sunteți datori să vă spălați picioarele, unii altora”. Ce poate fi mai limpede ? Nu este vorba despre simboluri aici, deoarece nici ceea ce i-a făcut Domnul, lui Petru, nu era simbol, ci realitate.

Au fost făcute câteva înştiinţări, printre care şi aceea că în noaptea care va urma, se va împlini o proorocie cu privire la lovirea păstorului şi la împrăştierea turmei, precum şi înştiinţarea că unul dintre ei Îl va vinde. Într-un mod discret, Isus îl indică pe Iuda, ca vânzător al Său. Isus se roagă pentru ucenici, apoi iese cu ei în grădina Ghetsimani. Iuda nu făcea parte din grup, deoarece a ieşit ca să pună în aplicare planul vânzării. Nu este foarte clar dacă Iuda a participat la spălarea picioarelor, deși unii sunt de părere că el n-a fost prezent nici măcar la instituirea Cinei. Este surprinzător faptul că el a ştiut că ei vor merge în Ghetsimani; acolo îi va călăuzi pe duşmanii lui Isus.

În Ghetsimani, Isus se roagă iar, de data asta se roagă pentru Sine. Ceruse ucenicilor să veghieze împreună cu El, dar i-a găsit mereu dormind. Sosesc trimișii preoților, înarmați, spre a-L aresta pe Isus. În fruntea lor e Iuda, care se apropie și-L sărută pe Domnul. Trimișii pun mâna pe Isus, dar Petru scoate sabia și lovește. Isus este arestat fără a se împotrivi, şi este legat şi dus ca un făcător de rele, în casa lui Ana, socrul Marelui Preot, Caiafa. Isus este judecat şi condamnat pe baza mărturiei unor martori mincinoşi.

M-am întrebat dacă acești preoți credeau cu adevărat în Dumnezeu. Știau că au ca probe, mărturii mincinoase (Marcu 14:55-56), ei înșiși predicau ocazional împotriva minciunii, și totuși s-au folosit de mărturiile mincinoase spre a-și atinge scopurile. 

De la Ana, Isus este dus la Caiafa. De aici avem noi românii expresia: „De la Ana, la Caiafa”, o expresie care se referă la procedurile prelungite, care-ți pun răbdarea la încercare. Când eşti trimis de la un birou la altul, cu hârtiile în mână, pentru vreo semnătură sau pentru vreo ştampilă, se spune că eşti plimbat „de la Ana la Caiafa”.

În noaptea aceasta are loc şi episodul ruşinos al lepădării lui Petru, şi încă înaintea unei slujnice. Faptul că ea se ținea după Petru, precum musca după borcanul cu dulceață, pentru mine este o ilustrare a modului în care ispititorul se folosește de oameni pentru a ispiti pe copiii lui Dumnezeu. Iuda, vânzătorul dispare din grupul ucenicilor, şi nu se va mai întoarce niciodată.

Vineri

Foarte devreme, Isus este adus înaintea lui Pilat. Preoţii cer condamnarea Lui la moarte, dar Pilat îi declară în trei rânduri, nevinovăţia. Aflând că Isus este Galilean, Pilat Îl trimite la Irod. Nici Irod nu-L găseşte vinovat pe Isus, drept pentru care Îl trimite înapoi la Pilat. Cu ocazia aceasta, cei doi se împrietenesc, deoarece mai înainte fuseseră învrăjbiți. Preoţii simt că lucrurile se întârzie, iar ei intră în criză de timp, de aceea încep să-şi piardă răbdarea. În cele din urmă, ei obţin de la Pilat dezlegarea de a face ce vor, cu Isus. Pilat le-a oferit posibilitatea de a alege între Isus, și un tâlhar vestit, numit Baraba. Credea că iudeii Îl vor alege pe Isus, dar s-a înșelat. Îndemnați de preoți, ei l-au cerut pe Baraba, tâlharul.

În grabă mare, găsesc o cruce pentru El, Îl duc până sus la Golgota, o culme aflată nu departe de una din porţile cetăţii, şi fără multă ceremonie, soldaţii romani beţi, Îl răstingnesc pe Mântuitorul, între doi făcători de rele. Pilat scrie o însemnare, în trei limbi, prin care Îi prezintă pe Isus, drept Împărat al iudeilor. Iudeii protestează, dar Pilat nu vrea să mai schimbe ceva. 

De la amiază şi până la ora trei, se face un mare întuneric peste toată ţara, apoi Isus moare pe cruce. În momentul acela are loc un cutremur de pământ, al doilea din zilele acelea, iar în Templu, perdeaua care separa locul sfânt de locul preasfânt, se rupe în două, de sus până jos: calea spre locul preasfânt, locul prezenţei lui Dumnezeu, este în sfârşit deschisă omului. Modul în care s-a produs ruperea perdelei este o dovadă că nu mâna omului a făcut asta, ci altcineva. Nu era sfâșiată de jos în sus, ci de sus în jos.

Spre seară, doi ucenici ce nu făceau parte din grupul celor doisprezece, obţin de la Pilat, dreptul de a înmormânta după rânduieli, trupul Mântuitorului: Iosif din Arimateea, unsfetnic cu vază al Soborului, şi Nicodim, unul din învățătorii proeminenți ai lui Israel. Dregătorul roman s-a asigurat de la sutaş, că Isus murise deja, şi le-a dat celor doi, autorizarea pentru înmormântare. Altfel, trupul lui Isus împreună cu trupurile celor doi tâlhari răstigniți împreună cu El, ar fi fost aruncat în Valea Hinoamului.

Trupul lui Isus este îmbălsămat provizoriu şi aşezat în mormântul lui Iosif din Arimateea, împlinindu-se astfel o precizare din profeția lui Isaia: Groapa Lui a fost pusă între cei răi, și mormântul Lui, la un loc cu cel bogat (Isaia 53:9). După ce au împlinit şi această ultimă datorie „creştinească” faţă de Isus, toţi s-au pregătit pentru praznic, fie adepți fie dușmani ai lui Isus. Peste Ierusalim se lăsa înserarea. Începea Sabatul pe care unil sărbătoreau jubilând, iar alții îl sărbătoreau înlăcrimați.

Sâmbătă

Este surprinzător să observăm că în ziua următoare zilei Pregătirii, în ciuda faptului că era o zi de Sabat, „şi ziua aceea de Sabat, era o zi mare” (Ioan 19:31), preoţii şi-au amintit de cuvintele lui Isus, şi au cerut lui Pilat să pună o strajă la mormânt. Ucenicii se pare că le-au uitat, deşi lor Isus le-a spus de mai multe ori, aceste lucruri. În mod surprinzător, deși aceste lucruri fuseseră spuse în Galileea, preoţii din Ierusalim le știau și ei. Ei au pecetluit piatra şi au pus o strajă (Mat. 27:66). Atunci când interesele sunt mari, oamenii calcă rânduielile lui Dumnezeu, fără mustrări de cuget, în folosul lor. Ar fi fost în stare să găsească chiar texte biblice care să le îngăduie să facă asta.

Am putea presupune că Sâmbătă seara, deoarece în sistemul evreiesc se considera că a trecut deja Sabatul, câteva din femeile care L-au însoţit mereu pe Isus, au mers şi au cumpărat miresme, cu gândul ca în ziua următoare, devreme, să meargă la mormânt ca să facă şi acest ultim lucru pentru El: să-L îmbălsămeze definitiv.

Se încheia o săptămână care a marcat pentru totdeauna istoria nu doar a Ierusalimului, și nu doar a poporului evreu, ci a lumii întregi. Însă avea să vină dimineața care a răsturnat toate planurile oamenilor, dimineața Învierii.